Universitate 4.0 – universitate deschisă și conectată pentru creșterea rezilienței instituționale

Adrian Clenci, prof. habil. univ. dr. ing.

Departamentul Autovehicule și Transporturi,

Facultatea de Mecanică și Tehnologie

14 iulie 2026

(timp de lectură: 10 min)

     La Centrul Universitar Pitești al Universității Naționale de Știință și Tehnologie POLITEHNICA București, la finalul lunii martie a.c. am încheiat implementarea proiectului „Universitate 4.0 – universitate deschisă și conectată pentru creșterea rezilienței instituționale”. 

     Îmi îngădui acum câteva cuvinte ținând cont de calitatea pe care am avut-o (manager de proiect), evident, cu speranța că textul va satisface curiozitatea celor care știu de această finanțare.

     Mai întâi, așa cum am scris într-un articol publicat în revista SIAR (Societatea Inginerilor de Automobile din România) la rubrica « Explorări Lingvistice », în ultimii ani, digitalizarea este pe buzele tuturor celor care activează în sistemul național de educație, ca urmare a bugetelor generoase disponibile prin Planul Național de Redresare și Reziliență (#PNRR).

     În pachetele de informații referitoare la granturile dedicate digitalizării, regăsite pe pagina web a Ministerului Educației, apar în mod recurent expresii ca: „digitalizarea educației”, „educație digitală”, „digitalizarea universităților”, „digitalizarea managementului”, „transformare digitală”, „tehnologii digitale”, „produse digitale”, „competențe digitale”, „conținut digital”, „infrastructură digitală” etc. Ca urmare, și în discursul public, în mass-media, frecvența de apariție a termenului digitalizare este foarte mare.

     Dar ce este digitalizarea ?

     Foarte pe scurt, cred că ar trebui început astfel: digitalizarea nu se poate face fără digitizare. După cum se observă, am considerat important să aduc în prim plan cei doi termeni pentru că trebuie să facem o distincție între ei. Digitizarea înseamnă conversia informațiilor fizice (documente pe hârtie, scheme, fotografii sau chiar corpuri 3D) în format digital (digitizare prin scanare). Privitor la digitalizare, această activitate are la bază sisteme de înregistrare, stocare și prelucrare a datelor în format digital (calculatoare/computere conectate în rețea) dar se referă la sisteme de management al activităților umane ce se desfășoară în mediul digital/virtual. Revenind la modul în care am început discuția referitoare la terminologie, digitalizarea nu se poate face fără transferul lumii reale către cea virtuală: ceea ce, în mod obișnuit, este „manipulat” în lumea fizică/reală trebuie să existe și în lumea virtuală pentru a putea permite mutarea activităților în acest nou univers, cu avantajele ce derivă de aici (accesibilitate: datele pot fi accesate de la distanță, de pe diverse dispozitive, facilitând munca de oriunde; reducerea costurilor: mai puține materiale consumabile, spațiu fizic mai redus pentru stocare, automatizarea sarcinilor repetitive; servicii publice îmbunătățite: în cazul nostru, o interacțiune mai eficientă cu studenții noștri etc). La acest univers virtual ne raportăm uneori introducând alte expresii interesante cu care mulți dintre noi ne-am obișnuit deja: digital twin (geamăn digital) sau Internet of Things (#IoT, adică interconectarea unor lucruri sau instrumente digitale care nu reprezintă altceva decât gemeni digitali ai instrumentelor materiale cu care omul interacționează în universul material/fizic).

     Fac mențiunea că cele de mai sus reprezintă o foarte lapidară sinteză a ceea ce a rămas în mintea mea din multiplele lecturi pe acest subiect. Las cititorii interesați de subiect să caute, să afle toate detaliile acestei transformări digitale de care omenirea se preocupă în ultimii ani... cu bune și cu rele - de pildă, impactul AI-ului asupra mediului: consum masiv de energie electrică, așadar, emisii importante de CO₂ (gaz cu efect de seră, considerat principalul responsabil pentru încălzirea globală) în zonele în care mixul energetic are la bază resurse fosile, non-regenerabile; consum masiv de apă – pentru răcirea mașinilor de calcul din cadrul centrelor de date; consum important de componente electronice care au la bază minerale rare, prin urmare, generarea de cantități mari de astfel de deșeuri, ca urmare a actualizărilor frecvente de hardware... Invit curioșii să se documenteze pentru a înțelege cu adevărat dimensiunea problemei, pe internet fiind disponibile multe articole bine documentate pe acest subiect.

     În altă ordine de idei, acest proiect a fost demarat având la bază nevoia adaptării procesului educațional la schimbările profunde observate la nivelul pieței muncii (e.g., Industry 4.0), prin privilegierea unor practici educaționale dinamice și inovative având la bază tehnologia digitală – așa scriam eu în cererea de finanțare.

     Totuși, mai exact, de ce Universitate 4.0?

     Mai întâi, să spun că nu este o expresie ce-mi aparține. La momentul redactării cererii de finanțare (2022), evident, am folosit informații care s-au așezat în mintea mea, ca urmare a preocupărilor referitoare la această transformare digitală, dictată de evoluția tehnologiei informației și accelerată de criza sanitară din 2020. Vreau să menționez aici discursul pe care l-a avut profesorul Abdellatif Miraoui (Université de Technologie de Belfort-Montbéliard, Franța) în cadrul ceremoniei în care i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Pitești (23 septembrie 2016): acesta a fost la originea reflecțiilor mele referitoare la transformarea digitală a universității. Așadar, coroborând acest discurs cu alte studii referitoare la evoluția universității de-a lungul timpului, a rezultat următoarea clasificare a stadiilor de dezvoltare a universității:

• Universitatea 1.0 (până către finalul evului mediu): Modelul era centrat pe transmiterea unilaterală a informației în amfiteatre. Studentul „consuma” cunoașterea furnizată de profesor, considerat singurul depozitar al acesteia. Totodată, accesul la studiile universitare era rezervat, în principal, unei categorii sociale privilegiate.
• Universitatea 2.0 (era industrială - până către finalul secolului XX): Suplimentar, universitatea se adaptează exigențelor revoluției industriale, ceea ce înseamnă un accent crescut pe lucrări practice (profesorul rămâne, încă, principalul depozitar al cunoașterii);
• Universitatea 3.0 (tranziția post-industrială, generată de apariția internetului și de schimbarea mentalităților - prezent): În plus față de caracteristicile anterioare, universitatea ameliorează procesul de formare, începând să mizeze pe instrumente TIC (acces liber la informații disponibile la un „click” distanță). Totul se centrează pe student (metode pedagogice mai adaptate vremurilor: inquiry-based learning, project-based learning, game-based learning, etc). De asemenea, acest model presupune și o deschidere mai largă a universității către societate, prin „democratizarea” accesului la educația superioară.
• În prezent, conform multor studii publicate, reflecțiile conduc către o schimbare de paradigmă – Universitatea 4.0 – generată de nevoia reorganizării spațiale și temporale a procesului educațional printr-o pedagogie adaptată derulării activităților în mod hibrid, online și onsite (campus fizic și virtual în simbioză perfectă pentru a crea un mediu de lucru interactiv, incluziv și inspirațional) dar și de nevoia de a trece de la rolul exclusiv al profesorului de deținător și transmițător al cunoașterii (uneori, în manieră discutabilă – o știm cu toții), la cel de animator și consilier de formare, de ghid către formarea gândirii critice și mediator între student și suprasarcina de informații disponibile la un click distanță.

     Nu intru mai mult în detalii, subiectul fiind complex. Spun doar că sper din tot sufletul ca produsele și serviciile achiziționate grație bugetului acestui proiect minunat (~ 4MEur) să genereze efectul scontat. Lăsând la o parte dotările cu hardware și software, îmi vin acum în minte:

• cele 7 laboratoare destinate studenților, cu acces liber, pe care le-am numit „colaborative”, dotate cu calculatoare, softuri diverse, tablă interactivă și acces la internet, create pentru a încuraja interacțiunile lor pe subiecte ce derivă din activitățile didactice; așadar, am mizat pe intensificarea activităților didactice neasistate în cadrul universității noastre dar și pe crearea în școală a unor condiții propice învățării;
• investiția făcută pentru dezvoltarea competențelor digitale ale cadrelor didactice prin programe de formare a noilor competențe de predare/evaluare în sistem hibrid, respectiv prin programe de formare pentru utilizarea infrastructurii informatice achiziționate;
• dotarea realizată pentru a pune bazele unui centru de calcul de înaltă performanță (#HPC) pentru simulări numerice avansate multidisciplinare;
• digitalizarea Bibliotecii Centrului universitar Pitești etc

     Însă toate aceste investiții vor produce efectele scontate numai dacă beneficiarii acestora vor asuma realmente obiectivele proiectului („și spiritul, nu numai litera” – mă refer acum la faptul că nu este vorba doar despre indicatorii cantitativi de rezultat, listați în cererea de finanțare...) După cum s-a văzut, în acest caz, banii au fost la dispoziția noastră, achizițiile s-au realizat, așadar, ce (ne) rămâne să facem? Nimic mai simplu (😊) decât să producem rezultatele de care universitatea are realmente nevoie în aceste vremuri frământate de adaptarea noilor generații la evenimente disruptive (e.g., apariția AI-ului etc). Sună provocator, nu-i așa? Însă toate acestea nu sunt simple și, în opinia mea, necesită discuții intense, feedback, coordonare…

     Așadar, multe rămân încă de spus și, mai ales, de făcut. Poate ar fi fost bine să zăbovesc puțin (?) și asupra adjectivului „deschisă” din titlul proiectului nostru: „...universitate deschisă...”. Însă nu vreau să lungesc prea mult acest text. Pot reveni cu alt text despre acest aspect...dacă sesizez un interes 😉.