Universitatea Națională
de Știință și Tehnologie
POLITEHNICA București

Universitatea Națională
de Știință și Tehnologie
POLITEHNICA București

Logo incredere
Instituție de învățământ superior cu grad de încredere ridicat Logo ARACIS
Româna English Français

„Nu se practică libertatea, nu există proces dialogic”: Studenții vorbesc profesorilor din școlile mici și mari

Studenții și Alexandra Pârvan, lector univ. dr.

Departamentul Psihologie, Științe ale Comunicării, Asistență Socială

Facultatea de Științe ale Educației, Științe Sociale și Psihologie

07 mai 2024

(timp de lectură: 20 min)

Ilustrație de Andrew Scott, aleasă de o studentă

 

Elevul indisciplinat

            de Jacques Prévert

 

El spune nu cu capul

dar spune da cu inima

spune da la ce-l animă

spune nu profesorului

stă în picioare

e ascultat

și i se dau toate problemele

brusc îl apucă un râs nebun

și șterge tot

cifrele și cuvintele

datele și numele

frazele și capcanele

iar peste amenințările profesorului

sub huiduielile elevilor premianți

cu crete de toate culorile

pe tabla neagră a nenorocirii

el desenează chipul fericirii.

            (traducere de Alexandra Pârvan)

 

    În română avem un verb extraordinar pentru actul didactic în care profesorul apreciază nivelul de cunoștințe al unui elev: spunem că profesorul îl ascultă pe elev. Când îl asculți pe celălalt înseamnă că ești interesat de ce are el de spus și presupui că el are ceva de spus; iar ca profesor, spre a cumpăni cât de valoros este ce spune vorbitorul, trebuie să te lași vizitat de cele spuse. Cu alte cuvinte, că este elev sau student, trebuie să permiți ca el să spună ceva și să primești ceea ce spune. Din această întrepătrundere apare dialogul. În dialog, ideile se amplifică, se verifică, se preschimbă sau se nasc; își capătă, în proba dialogului, adevărul sau valoarea. Dar... Stăm sub ideea greșită că profesorii sunt cei care spun celorlalți cum stau lucrurile, ei sunt cei care știu, astfel că de la cele mai mici clase până în cele mai înalte școli, învățăcelul „e ascultat”, ca în poemul lui Prévert, fără să fie ascultat. „Cel care predă, crede că are și datoria și dreptul de a vorbi” (p. 211) scria filosoful Hans-Georg Gadamer.1 Propriul său magistru, eminentul Edmund Husserl venea la seminar, punea o întrebare și, pe marginea unui răspuns scurt primit, vorbea două ore neîntrerupt, ținând propriu-zis o prelegere. Apoi îi spunea asistentului său, nimeni altul decât Martin Heidegger: „Azi, în sfârșit, am avut o discuție antrenantă” (p. 212). Nu există „conversație pedagogică” remarca Gadamer, deși „calea adevărului e conversația” (p. 211).

 

    Universitarul și filosoful Mihai Maci a publicat o colecție de texte în care analizează ce e în neregulă cu educația pe plan național, extrăgând cauze istorice, politice, administrative, pedagogice etc. în stare să explice de ce școala românească, la toate nivelurile ei, e „incapabilă să învețe” să facă lucrurile adecvat și se complace în impostură.2 Profesorii sunt, pe bună dreptate, aspru „măsurați” în aceste texte, dar nu de către elevi sau studenți. Lipsește vocea învățăceilor, critica pe care ar face-o ei.

 

    Credem că educația se face pentru elevi și studenți, dar foarte rar sunt ei înșiși ascultați pe această temă și posibil infinit mai rar sunt lăsați să se exprime oficial, în mediu instituțional.

 

    În cele ce urmează, studenții vorbesc despre educație și se adresează atât profesorilor din preuniversitar, cât și celor din academie, făcând ce face elevul din poemul lui Prévert: ei „șterg tot”, trec dincolo de „amenințările profesorului” și caută „să deseneze pe tabla neagră chipul fericirii”, să readucă pe o suprafață uniformă și închisă multiplele culori care animă atât individualitățile lor distincte, precum și cunoașterea însăși. Vocile lor sunt cu atât mai relevante cu cât identitățile studenților sunt diferite: unii abia au trecut de 20 de ani, alții au peste 50; ei vin din variate orașe și județe ale țării, astfel că au parcurs sistemul școlar românesc în locuri variate și în etape variate; unii sunt la a doua facultate, alții au deja copii care trec acum prin ciclurile preuniversitare; unii studenți predau ei înșiși în școli și licee. Ce spun ei trece dincolo de granițele regionale, dar ne arată că, în România, nu suntem încă apți să depășim granițe istorice care ne blochează într-un tip de educație deja satirizat de Caragiale. Răspunzând solicitării mele de a compara modelul școlar din „Un pedagog de școală nouă” cu modelul academic actual, studenții și-au împletit observațiile, aplicându-le atât experienței de elev, cât și de student. Pentru ușurința lecturii, însă, voi evita să înregistrez în tot locul ambii termeni împreună: elev/student. Cititorul să aibă, totuși, în vedere că studenții se referă la ambele categorii, iar în felul acesta problemele pe care le remarcă sporesc în greutate.

 

    Prin „desenele” pe care le fac, studenții caută posibilitatea unui bine comun, a unei educații benefice, reale și etice, pornind de la clasele mici până la cele prin care trec ei. Invit, așadar, profesorii de la toate nivelurile școlare să-i asculte, în sensul real al verbului. Mai jos avem vocile lor.

 

 

 „Puterea unei gândiri continue are forța de a reda libertatea oamenilor”

 

    În contextul academic curent nu se practică libertatea, nu există proces dialogic, nu se susține un adevărat schimb de idei. Profesorul are răspunsurile predeterminate, eliminând astfel orice formă de gândire critică sau participare activă din partea studentului. Experimentăm din plin în programul universitar o lipsă de logică în învățare, ni se cere doar să reproducem informațiile vechi pe care fiecare profesor și le-a însușit, pretinzând că ele reprezintă adevărul absolut. Nu avem voie să „ieșim din ele”, să punem întrebări, să venim cu completări. Profesorii ne îndoctrinează la realitatea lor fixă, ne oferă cunoștințe statice, fără a încuraja dezvoltarea sau multiplicarea ideilor creative, a gândirii critice și a gândirii independente. Sistemul impune adesea viziuni fixe, fără a permite libertatea de a explora noi căi. Nu ni se oferă gândire continuă. Totul e static. Predarea înseamnă citirea unor ppt-uri. Discuțiile sunt despre cum trebuie să respectăm manualul și orice abatere de la acesta este grav sancționată. Ni se dă o informație atât de sterilă încât niciun student nu știe ce să facă cu ea. Așa că o memorăm pentru o bucată scurtă de timp, după care o dăm uitării. Există o stare de confuzie acută în rândul studenților, amplificată de discrepanțele dintre informațiile tradiționale predate în școli și realitățile complexe ale lumii exterioare. Totul este învechit! Este împovărat de „bagaje” care nu mai sunt utile, nu mai sunt aplicabile, nu mai pot fi adaptate contextului actual și limitează capacitatea studenților de a evolua.

 

    Bineînțeles că lucrurile s-ar schimba dacă am căuta soluții, atât noi, studenții, cât și profesorii, pentru că suntem parteneri activi în mediul educațional. Dar suntem prea ocupați să găsim vinovații... fiecare dă vina pe celălalt și este mai comod să ne complacem în situație decât să luptăm. Studenții acuză profesorii pentru sistemul educațional deficitar, iar profesorii învinovățesc studenții de lipsa de interes, superficialitate și pasivitate. Filosoful Paulo Freire subliniază că structura unui program educațional nu ar trebui să fie definită exclusiv de ceea ce educatorul consideră că este cel mai benefic pentru studenți. Mai degrabă, conținutul programului ar trebui dezvoltat printr-un proces de dialog cu studenții, implicându-i activ în determinarea a ceea ce este relevant și valoros pentru învățarea lor. Este nevoie de reforme în sistemul educațional, care să asigure resurse adecvate, suport pentru profesori și studenți, și un curriculum care să se alinieze la cerințele contemporane ale societății.

 

    Educația nu este o cursă rapidă spre cunoaștere, ci mai degrabă un maraton. Pentru a naviga prin complexitatea și profunzimea cunoașterii, esențiale sunt calități precum tenacitatea și perseverența. Puterea unei gândiri continue are forța de a reda libertatea oamenilor.

 

 

„Se explorează împreună, se înțelege împreună”

 

    În procesul de învățare din zilele noastre nu se acumulează efectiv cunoștințe; mai degrabă se cere un efort semnificativ care implică utilizarea de Lecitină sau Memoplus și dedicarea a patru ore pe zi pentru memorarea câtorva pagini din curs. Dar atenție, este esențial să se respecte cuvânt cu cuvânt, căci în timpul examenului, absența unui singur cuvânt din definiția solicitată de profesor poate avea consecințe neplăcute, fiind chiar interpretată ca și cum nu ai fi știut nimic. Accentul nu se pune pe cunoștințele reale ale studentului, ci mai degrabă pe cantitatea și exactitatea memorării definițiilor și teoriilor, chiar dacă înțelegerea acestora lipsește. După examen, într-un interval de maxim două-trei zile, toate cunoștințele sunt uitate și se trece la o altă materie. De aceea, profesorii sunt adesea surprinși în semestrele ulterioare de lipsa cunoștințelor referitoare la conținutul deja predat. Scopul este să memorăm sute de cuvinte, pentru a obține nota 10, fără a acorda prioritate înțelegerii și reținerii de lungă durată a cunoștințelor.

 

    O abordare mai onestă și autentică ar putea implica formularea unor opinii relevante bazate pe înțelegerea personală a cursului, ar fi mai sincer, atât din partea studentului, cât și din partea profesorului, care știe foarte bine ce înseamnă învățarea precum roboții, iar noi suntem oameni, nu? Învățarea automatizată poate aduce un 10 unora dintre studenți, aceia care învață de frică. Cu toate acestea, nu aduce beneficii pe termen lung. Mai degrabă provoacă epuizare, iar cel mai grav, acest mod de abordare îi determină pe studenți să se îndepărteze de acea materie și poate chiar de mediul academic. Studentul devine obsedat de memorarea tuturor cuvintelor din material și astfel nu va descoperi niciodată adevăratele cunoștințe din acel curs. Ne întrebăm apoi de ce studenții termină facultatea fără să aibă o înțelegere reală a materiei? În schimb, dacă ar ști o definiție de la început până la sfârșit, s-ar schimba situația? S-ar schimba ceva, dacă studentul nu înțelege cu adevărat sensul acelui șir de cuvinte, esența materiei sau, în cazul nostru, rolul psihologiei, și dacă nu înțelege de ce este mai benefic să privim omul decât să memorăm tulburările semestru după semestru?

 

    Sistemul educațional lasă studenții cu gustul amar al speranțelor pierdute. Din păcate, nu există susținerea progresului fiecărui individ în parte cu ritmul său, cu creativitatea pe care o deține, cu propria modalitate de învățare, cu stilul său de a exprima ceea ce a înțeles și cu potențialul pe care îl demonstrează (potențial ce se va dezvălui doar în cazul în care profesorul alege să îl observe și să își manifeste dorința de a-l cunoaște pe student). În schimb, se urmăresc doar notele pe care le obțin studenții și cât de mari pot fi, pentru că, pentru unii profesori, asta pare a însemna să fii un bun profesor, probabil.

 

    Un model de educație competent ar presupune ca profesorii să-i sprijine pe studenți ca aceștia să exploreze împreună cu ei, prin cooperare și comunicare (dialog); să se cunoască, să se descopere, să se caute, să se înțeleagă și să se studieze împreună (profesorul cu studenții); studenții să fie ghidați să „se miște” cum își doresc și cum simt, să fie ajutați să-și dezvolte creativitatea, voința, motivația, să-și descopere potențialul. Iar în final să li se recunoască eforturile și să li se exprime apreciere. Se învață împreună, se explorează împreună, se găsește împreună, se înțelege împreună, se descoperă împreună. Aceasta implică un efort comun și conștient în care atât profesorul, cât și studenții sunt activi în înțelegerea și descoperirea cunoștințelor prin dialog. Într-un învățământ competent este important ca profesorul să-i ghideze pe elevi/studenți să înțeleagă cum să învețe.

 

    În sistemul de învățământ românesc, ceea ce doresc anumiți profesori este ca studenții să devină niște marionete, să nu întrebe, să nu fie curioși, să nu exploreze, să nu fie creativi, să nu fie liberi, să nu facă nimic în afara programei, să nu facă greșeli, să nu aibă opinii diferite de profesor, să nu își exprime punctele de vedere, să fie de acord cu tot ce se întâmplă și cu tot ce spune profesorul, să stea pasivi în bancă și să primească grămezi de informații din manuale vechi fără să obiecteze. Profesorii nu reușesc să vadă adevărata persoană/studentul, resursele, punctele tari, posibilitățile, progresele, capacitățile, aptitudinile lui. Îl citez pe scriitorul Alejandro Jodorowsky: „Păsările născute în cușcă cred că zborul este o boală.” Profesorii care nu au fost învățați să privească persoana, care nu au ieșit din cușca lor de manuale și reguli vechi, au ajuns izolați în propria „catedră mentală” și cred că studenților nu ar trebui să li se acorde libertate, ei subestimându-le competențele, considerându-i incompetenți.

 

    Astfel, studenții își lasă creierul deoparte și se încredințează în mâinile Chat GPT-ului, fiindcă nu au fost învățați să învețe în mod autonom și independent, nu au încredere în propriile capacități și nu au fost încurajați să-și găsească modalități personalizate și individualizate de a învăța. Studentul, copleșit de confuzie și dezordine în gândire, epuizat, descurajat și temător ajunge într-un punct în care evită să își exprime gândurile, având convingerea că Chat GPT-ul este superior, depășindu-l pe el în mod inevitabil, dată fiind lipsa încrederii în sine și în propriile capacități. Transformându-se într-un student retras, lipsit de opinii proprii și fără dorința de a contribui activ și autentic la ore, el aduce la clasă temele elaborate de Chat GPT, obținând note de 7 sau 10 indiferent de efortul personal și fiind conștient de acest aspect. Studentul simte că acesta este un model promovat în sistemul de învățământ: să excelăm în toate, să fim mereu în formă, să păstrăm un zâmbet constant, să fim supuși, să ascultăm mereu părerile profesorilor. Studentul participă la ore cu teamă, ceea ce îl determină, probabil, să evite să-și exprime cu adevărat sentimentele, gândurile și opiniile. În acest context, Chat GPT-ul a apărut ca o soluție bună studenților (din păcate), tocmai pentru a satisface cerințele profesorilor.

 

    Făcând legătura cu comentariul lui Noam Chomsky „Le poți interzice studenților telefoanele sau poți să-ți faci ora interesantă”, mi-aș dori ca profesorii să înțeleagă că nu telefonul este de vină, ci modul lor de predare, de interacționare cu studenții, lipsa de colaborare și de cooperare, de respect și încredere reciproce, precum și metodele pe care le utilizează, fiindcă ar trebui să studiem împreună, prin dialog constant, iar ei să fie cu adevărat implicați în acest proces de predare-învățare.

 

 

„Se creează această distanță enormă între profesor și elev/student”

 

    Nu există, de fapt, niciun fel de interacțiune, pentru că nu există niciun interes centrat asupra elevului/studentului, iar acesta din urmă nici nu ar putea îndrăzni să pună la îndoială poziția absolută a profesorului. Conversația dintre profesor și student nu este reciprocă, este ceva care doar pleacă de la profesor și se oprește la student, ca la un zid, căci mai departe singura responsabilitate a studentului este să accepte și să absoarbă în propriul sine ideile profesorului. Cu siguranță există situații în care profesorul poate greși sau în care informațiile pe care le transmite ar putea necesita îmbunătățiri. Totuși, prea des profesorului i se acordă această poziție infailibilă, prin care, doar pentru simplul fapt că este profesor, nu va permite vreodată ca el să fie pus la îndoială.

 

    În contextul academic curent, uneori se prezintă informații greșite, superficiale, neactualizate. Profesorul nu solicită gândire critică din partea elevilor. Elevii/studenții nu au dreptul să gândească, ci doar să ia ca atare și de bună credință informațiile pe care un profesor le oferă, chiar dacă de multe ori există posibilitatea ca studentul să răspundă mai corect decât profesorul. Doar că, fiind un simplu student, nu se poate afirma, trebuie să stea în bancă și să tacă. Se întâmplă adesea ca profesorul să penalizeze abateri de la teoria sau informațiile strict predate în clasă. Studenții au unica datorie de a îngurgita pe nerăsuflate cele transmise de către profesor, fără a zăbovi prea mult asupra conținutului primit, tocmai pentru că orice spune profesorul trebuie primit și însușit ca atare. Se creează această distanță enormă între profesor și elev/student, fără să-i lege absolut nimic, în afară de obligația de a se afla în aceeași încăpere.

 

 

„Să nu fie pur și simplu memorată doar prima variantă de adevăr”

 

    Elevul/studentul este deseori condiționat în libera exprimare, întotdeauna răspunsul trebuie să fie așa cum este dat de profesor, se memorează aceleași definiții vechi, fără culoare, dacă nu știi definiția dată cuvânt cu cuvânt și încerci să-ți pui amprenta asupra acesteia, adică încerci să-ți faci o definiție a ta, vei fi întrerupt și ți se va cere definiția dată în caiet pentru că „acela este singurul răspuns corect” sau „definiția clară și adecvată!”. Toată această situație este robotizată, profesorul trebuie să fie cel care are mereu definiția la el și te poate contrazice oricând: dacă studentul încearcă să ofere un răspuns cât mai aproape de adevăr, dar cu propriile cuvinte, fără a da definiții pompoase, este întrerupt și i se cere definiția pe care a primit-o și trebuia să o știe. Consider că informația trebuie despicată, să nu fie pur și simplu memorată doar prima variantă de adevăr.

 

 

„Cunoașterea izvorăște din cooperare”

 

    În foarte multe școli metoda de predare este foarte învechită, de tipul predare-memorare-reproducere. În consecință mulți elevi/studenți încă se panichează atunci când trebuie să vorbească liber și sunt nevoiți să folosească gândirea și spiritul lor critic. Suntem încă sub cultura supunerii, ca studenți ne-am pierdut vocea sau ne prefacem că nu mai avem voce și de aici percepția profesorilor că suntem dezinteresați. Nu, nu suntem dezinteresați, suntem doar în stare de frică, de rușine, de lipsă de cunoaștere și de încredere în sine. Tăcem, îndurăm și nu ne mai manifestăm autentic. Am văzut mulți studenți cărora le e frică să vorbească la cursuri sau seminare, să pună întrebări, să fie curioși. Lipsește cultura dialogului deschis dintre profesor și elev/student. Lipsește raportarea firească, simplă, umană între profesor și studenții săi. Ne concentrăm pe acumularea de informații, dar uităm să ne accesăm resursele și cunoștințele interioare. Nu avem un sistem care să ne încurajeze la autoreflecție, la autocunoaștere. Suntem ca niște roboței care notează informațiile, le învață mecanic.

 

    Trebuie să ne eliberăm de lanțurile cunoașterii fixe, prelucrate și manipulate, să ne accesăm imaginația și spiritul creator și să ne lăsăm purtați cu încredere de fluxul vieții, fără a încerca să manipulăm și să închidem bogăția cunoașterii într-o colivie la care venim doar să privim, legați la ochi și cu urechile astupate. Cunoașterea izvorăște din cooperare, există o ușă spre infinit pe care trebuie să avem curajul s-o deschidem și s-o lăsăm deschisă. Imaginația trebuie să fie instrumentul principal în actul educațional, iar efortul de a învăța trebuie să elibereze ființa de propiile lanțuri ale ignoranței și întunericului. Educația trebuie să fie vie, mereu în mișcare, informațiile trecute trebuie verificate și raportate la realitatea prezentă, de „aici și acum”. Educația nu poate fi încadrată în scheme și șabloane – este ca și cum ai încerca să prinzi aerul într-o cușcă. Creativitatea, arta, cunoașterea se nasc din libertate, din ludic și din iubire față de tot ceea ce este.

 

 

„Putem construi cunoștințe împreună”

 

    După principii vechi, învățământul românesc se încăpățânează să scoată și azi pe banda rulantă oameni gata pregătiți pentru a eșua, prin programe educaționale concepute după tipare prestabilite și cadre didactice fără vocație.

 

    În învățământul preuniversitar sunt formați elevi „împietriți”, cărora li s-a cerut să reproducă definiții, elevi care sunt „livrați” apoi sistemului universitar, înghețați bocnă, supuși, obișnuiți să asculte, să nu pună întrebări, neformați în a gândi cu propria lor minte. În facultate am fost pusă de multe ori să reproduc mot à mot definiții, clasificări pe care le-am memorat mecanic, le-am livrat pentru a obține o notă, după care le-am uitat. Ni s-a cerut la examene să dăm definiții cuvânt cu cuvânt din cursuri. Cei care au creat Chat GPT au știut că elevii, studenții, învățăceii au fost învățați să primească informații, noțiuni teoretice la kilogram, nefiltrate de minte, pe care să le livreze apoi pe taraba evaluării (prin note). Practica pedagogică se axează pe aspecte exterioare și evaluări superficiale, formalitățile și convențiile sociale sunt adesea mai importante decât înțelegerea autentică a conținutului. Exemple de incompetență și dezinteres față de educație sunt: atitudinea profesorului care pare să nu se preocupe de înțelegerea materiei de către elevi/studenți, ci mai degrabă de păstrarea unei autorități rigide, fără a oferi suportul necesar pentru învățare; comportamentul profesorilor care nu se pregătesc adecvat pentru ore – cursurile sunt „predate” prin citirea de pe monitorul laptopului, fără explicații sau exemple suplimentare ale conceptelor; lipsa metodelor de predare eficiente, fiindcă acestea nu se adaptează la nevoile și capacitatea de înțelegere a elevilor/studenților.

 

    Profesorul ar trebui să se apropie de elevi/studenți cu interes, deschidere, dorința de a înțelege, fără a recurge la batjocorirea celui care nu cunoaște răspunsul așa cum îl știe el. Elevii/studenții, la rândul lor, adesea rămân pasivi în clasă, fără a pune întrebări sau a-și manifesta dorința de a participa activ. Prin comportamentul lor, ei transmit ideea că rolul lor este doar să acumuleze informații în mod pasiv.

 

    Învățarea ar trebui să fie o experiență interactivă și colaborativă, care să implice real atât profesorul, cât și elevii/studenții. Este important ca profesorii să încurajeze gândirea și să ofere spațiu pentru dialog și întrebări, să creeze un mediu educațional în care elevii/studenții să fie încurajați să descopere, să cerceteze și să participe în rezolvarea problemelor. Așa putem construi cunoștințe împreună. Altfel, studenții vor fi privați de oportunitatea de a-și explora propriile idei și soluții. Acest tip de educație poate duce la o lipsă de implicare și la o închidere a minții.

 

 

„Mori cu fiecare idee livrată de-a gata”

 

    Elevii/studenții nu sunt învățați cum să ajungă la cunoaștere, cum să gândească. Știința e doar livrată și prin asta se admite faptul că elevii/studenții sunt incompetenți și nu pot gândi, ei nu știu, doar profesorul știe, iar ca elev/student trebuie să știi ce știe și profesorul, altfel nu mai ești credibil și ieși din partitură. Încercarea elevului/studentului de a înțelege este considerată de profesor o gravă abatere de la regulile de disciplină și comportament și este prilej pentru mustrare.

 

    În trecut, când se năștea un elefant în cadrul unui circ, după primele săptămâni de viață era legat cu un lanț de picior de către dresorii circului. Lanțul era la rândul său legat de un țăruș înfipt în pământ. Chiar dacă se putea deplasa, puiul de elefant nu putea rupe lanțul, neavând încă puterea necesară. Astfel, puiul experimenta viața într-un cerc restrâns, în jurul acelui țăruș, crescând limitat în acel perimetru predefinit. În timp, însă, puii de elefant crescuți astfel se transformau în animale puternice, masive. Ca adulți, acelor elefanți le-ar fi fost foarte ușor să se elibereze, erau suficient de mari și de puternici să rupă oricând lanțurile. Doar că un elefant crescut astfel, legat în acele lanțuri, nu făcea niciodată acest lucru. De ce? Pentru că nu știa că poate! Într-un sistem educațional nepregătit pentru creativitate, imaginație și gândire critică, ci axat doar pe acumulare de informații netrecute prin filtrul gândirii elevilor și studenților, acestora li se ia dreptul de a gândi și dorința de a învăța este astfel puternic atacată.

 

    Nu există dialog constructiv la clasă, profesorii nu se întreabă dacă acest mod de predare este moral, eficient, util, competent. Fiecare din noi știe că nu deține adevărul absolut, că suntem supuși greșelii, dar în împrejurări normale nu suntem aproape niciodată dispuși să admitem față de alții că suntem failibili. Pentru a învăța, trebuie să ne folosim tocmai de propriile greșeli și să revizuim ce anterior am presupus. În cercetare trebuie să pornim de la failibilitate, de la calitatea de a fi corijabil. Viața este cunoaștere și este mișcare continuă: dacă te oprești din învățat, mori. Mori cu fiecare idee livrată de-a gata, pe care ți-o însușești ca fiind a ta. Nu vei mai ști care sunt ideile tale. Educația e o forță vie, o mișcare perpetuă, creatoare de realități benefice, în care realitatea se transformă. Educația înseamnă „etică”, pentru că nu e gândire pentru sine, ci în relație cu alții, și nu e gândire statică, iar prin acestea două (inter-relaționare și mobilitate) ea definește viața.

 

Trimiterile Alexandrei Pârvan

1. Hans-Georg Gadamer, Gesammelte Werke 2. Hermeneutik II: Wahrheit und Methode, Mohr Siebeck, Tübingen, 1993.

2. Mihai Maci, Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe, Ed. Trei, București, 2016.

 

Trimiterile studenților

* Paulo Freire, Pedagogy of the Oppressed, Continuum, New York & London, 2000.

* „Noam Chomsky on ChatGPT: It’s Basically High-Tech Plagiarism and a Way of Avoiding Learning, https://www.openculture.com/2023/02/noam-chomsky-on-chatgpt.html

* Alejandro Jodorowsky, pagina de Twitter, 26 Mar. 2019.

Stiri
S.I.I.M.A.D.C.
Am uitat parola
Acest site foloseste "cookies" pentru a usura navigarea in site si numararea vizitatorilor intr-o perioada de timp. Prin continuarea utilizarii acestui site va dati acordul folosiri acestora. Multumim pentru intelegere. Apasati aici pentru mai multe informatii.