Româna         English         Français        

Universitatea din Pitesti

Eminescu nu a fost...

Lavinia Banică, conf. dr.

Departamentul Limbă, Literatură, Istorie și Arte

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

15 ianuarie 2021

(timp de lectură: 6 - 7 min)

 

„Şi totuşi, Eminescu nu e doar un mit“, scrie Lucian Boia. „A existat, există încă şi un Eminescu adevărat, care abia se întrevede acoperit de imensa construcţie mitologică al cărei prizonier a devenit. Avem în cazul lui un extraordinar exemplu al modului cum se construieşte şi se amplifică un mit, pur şi simplu fiindcă este nevoie de el. A fost nevoie de Eminescu, de Eminescu cel mitificat, într-o cultură mică, dornică de afirmare şi de recunoaştere, dar încă nesigură pe mijloacele ei. O cultură mare şi lipsită de complexe s-ar fi simţit, dimpotrivă, sărăcită punându-se toată sub semnul unui singur şi desăvârşit spirit tutelar.

 

Astăzi, mitul acesta, atâta vreme netulburat şi masiv, e pe cale de a se disloca. Pentru unii, nevoia de Eminescu e mai mare ca oricând (dacă nu vrem să ne pierdem identitatea într-o lume globalizată şi uniformizatoare), pentru alţii (care-i consideră poezia desuetă şi ideologia cu totul nerecomandabilă) nu mai e nevoie câtuşi de puţin. Şi cu siguranţă sunt tot mai mulţi cei care n-ar şti să spună dacă mai e sau nu nevoie, pentru simplul motiv că subiectul a încetat să-i intereseze. Caracteristic e însă că şi unii, şi alţii îl citesc tot mai puţin pe Eminescu, pe poetul Eminescu (iar versurile sale pe de rost, ca pe vremuri, câţi le-or mai şti?). Şi mitologia eminesciană, şi antimitologia (care nu e, de fapt, decât o mitologie răsturnată) par a uita că mai înainte de a fi un mit (construit de alţii), Eminescu a fost, a fost cu adevărat, un remarcabil poet. Eminescu poetul e singurul nucleu cu adevărat autentic, în jurul căruia s-a adunat treptat, justificat sau nu, întreaga mitologie. Va veni poate vremea când vor obosi şi cei care-l înalţă atât de sus, şi cei care-l coboară atât de jos, iar Eminescu va reveni la condiţia lui originară. El e pur şi simplu, atât şi nimic mai mult (dar nu înseamnă deloc puţin), un mare poet romantic, cu siguranţă cel mai de seamă, şi încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică“. Lucian Boia, “Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea si desfacerea unui mit”

 

Parafrazându-l pe Lucian Boia, aș adăuga că Eminescu nu este numai un poet al iubirii şi nu este în primul rând un poet al iubirii. Altfel spus, poezia lui Eminescu nu se reduce la tema iubirii, cuprinzând un vast teritoriu dedicat visului istoriei şi problematicii filosofice. Şi este necesar să atrag atenţia asupra neadevărului unor legende care au fost făurite în jurul vieţii sentimentale a poetului. Aceste legende se referă la o aşa-zisă „iubită de la Ipoteşti” sau la suferinţele pricinuite de necredinţa Veronicăi Micle. Ambele sunt rezultatul unor lecturi superficiale.

 

Punând o sumară ordine cronologică în poeziile eminesciene de iubire, Petru Mihai Gorcea (care a fost un cercetător fascinat de Ființa interioară creatoare a lui Eminescu, pe lângă îndelungata activitate didactică în filologia piteșteană) distinge trei etape succesive, trei vârste diferite ale acestei poezii.

 

Cea dintâi este vârsta dorinţei de iubire, exprimată atât de stângaci în De-aş avea sau în Amorul unei marmore, dar ajungând în perioada studenţiei vieneze la realizări mai închegate, precum postumele Eco (din care face parte cunoscutul fragment Sara pe deal) sau Povestea magului călător în stele. Tot acum, fantasma fetei din castelul de pe ţărmul mării apare în proiectul dramatic Mira. Este etapa idealismului erotic: făptura angelică, femeia iubită este invocată să coboare din sfere cereşti, este aşteptată, este visată – o făptură de pură virtualitate. În această etapă nu este iubire, ci dorinţă de iubire; este o proiecţie în afară a unei făpturi lăuntrice, o proiecţie de vis a sufletului său frumos.

 

La mai mult de o jumătate de veac după redactarea acestor versuri, psihanalistul C. G. Jung vine să confirme intuiţia eminesciană. El este întemeietorul teoriei inconştientului colectiv; conform doctrinei sale, viziunile lăuntrice profunde ale omului sunt aceleaşi la grupuri mari de indivizi şi se constituie din arhetipuri, imagini originale care stau la baza întregii vieţi psihice. Arhetipurile sunt fapte de memorie colectivă atât de adânc înrădăcinate în om, încât tot ce îşi imaginează acesta este în taină determinat de ele. Imaginea diafană a iubitei lui Eminescu corespunde unui arhetip descris de Jung, arhetipul sufletului, Anima. Conform psihanalistului elveţian, când visăm, sufletul ne apare (în tărâmul cel vrăjit al visului) ca o imagine de sex opus, Anima sau Animus.

 

Cea de a doua vârstă a eroticii eminesciene ar putea fi numită a utopiei iubirii împlinite. Această etapă este deschisă în 1872 prin Floare albastră, o adevărată placă turnantă în imaginaţia lui Eminescu: iubita rămâne la fel de ideală, ca în poemele anterioare, dar identitatea ei nu mai este formată din raze stelare, ci corespunde sufletului naturii, este Anima acestei lumi în care natura se vădeşte paradisiacă. Iubita fiind asimilată însuşi sufletului naturii, legătura dintre sentimentul naturii şi dorinţa de contopire cu natura predomină această vârstă poetică.

 

Locul împlinirilor, al acestui „vis ferice de iubire” nu se află pe pământ ci fie în lună (Sărmanul Dionis), fie într-o insulă (Cezara), în pădurea de basm (Călin, file din poveste) sau în cea mitică (Diana). Este vârsta de aur a eroticii eminesciene: Dorinţa, Lacul, Crăiasa din poveşti, Atât de fragedă ... se adaugă titlurilor deja invocate. Este vârsta unei iubiri fără speranţă: femeia iubită există, este reală, dar unirea nu este posibilă pe acest pământ şi nici nu e îngăduită în ceruri; va fi plasată într-un intermond, în tărâmul de mijloc al pădurii de argint, spaţiu mitic, originar şi paradisiac. Micul poem Dorinţa dă glas şi unui alt regim psihic decât cel al visului sau al treziei: reveria. Este un spaţiu psihic intermediar, nici vis deplin, nici trezire. Este o lume a clarobscurului. – vezi Dorinţa şi Floare albastră.

 

Ultima dintre vârstele poeziei erotice eminesciene este cea a iubirii stinse. Poemele din perioada 1879 – 1883 poartă amprenta unei vădite scăderi a suflului vital. Eminescu ştie în aceşti ani că va veni boala şi moartea. Poezia care cuprinde cel mai clar starea sa psihică de acum este La steaua: iubirea s-a stins, dar razele ei mai luminează încă sufletul obosit (De câte ori iubito, Despărţire, Pe lângă plopii fără soţ). Acum, la vreme de sfârşit, poetul se mai poate întreba Ce este amorul?, conchizând în pur stil romantic, că este un lung prilej de durere, o suferinţă care îl umanizează pe om.

 

Așadar, Eminescu nu e un mit, nu e doar un poet al iubirii și aș încheia tot cu o negație cuprinsă în versurile lui Marin Sorescu:

 

„Eminescu n-a existat.

 

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

 

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii:
„Mioriţa” şi „Luceafărul” şi „Scrisoarea III”.

 

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

 

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

 

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

 

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt.

 

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea chirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

 

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

 

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.”

 

Marin Sorescu, „Trebuiau să poarte un nume”

 

Stiri
S.I.I.M.A.D.C.
Am uitat parola
Acest site foloseste "cookies" pentru a usura navigarea in site si numararea vizitatorilor intr-o perioada de timp. Prin continuarea utilizarii acestui site va dati acordul folosiri acestora. Multumim pentru intelegere. Apasati aici pentru mai multe informatii.