Româna         English         Français        

Universitatea din Pitesti

„Cazul” ştiinţelor umaniste. O pledoarie precaută

Ioana COSMA, lector univ. dr.

Departamentul Limbi Străine Aplicate

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

03 iunie 2021

(timp de lectură: 7 - 8 min)

 

Într-un articol intitulat “Literature and the Exact Sciences”, Michel Serres deplora declinul acut al ştiinţelor umaniste în favoarea ştiinţelor exacte din epoca contemporană. O criză a umanioarelor aşadar, cauzată atât de transformarea mediatică impusă de era calculatoarelor, cât şi de disparitatea dintre privilegiile sociale ale celor din ştiinţe exacte faţă de cei din ştiinţe umaniste. După Serres, primii sunt mult mai adaptaţi la lumea în care trăim – de la inteligenţă până la capacitatea de afirmare – decât cei din urmă. În consecinţă, Serres prevede o dispariţie a unei întregi culturi umaniste pentru o lume mult mai uniformă şi mai puţin particularizată. Probabil că această interpretare este un pic exagerată – Serres ne îndeamnă să ne imaginăm cum ar fi o lume întreagă populată exclusiv de sopârle – dar ea conţine un adevăr alarmant: ştiinţele umaniste sunt clar defavorizate faţă de ştiinţele exacte în perioada contemporană.

 

Ce se pierde sau care este miza? Nu se pierde cultura ca atare cum preconiza Serres ci un anumit tip de cultură (nu-mi pot imagina postmodernismul fără Nietzsche dar nici epoca electrică, aşa cum a numit-o McLuhan, fără calculatoare). Apariţia de noi mijloace mass-media a speriat mereu “înţelepţii cetăţii”: la apariţia scrisului, Aristotel prevedea o anulare a culturii mnemonice specifice epocii orale; tiparniţa a fost văzută ca un mijloc de manipulare tot aşa cum internetul şi telefoanele mobile sunt văzute ca moduri de deculturalizare. Într-un fel sau altul, apariţia de noi mass-media capătă proporţii apocaliptice în mintea multor gânditori. Este clar că lucrurile nu au stat aşa şi că s-au putut înregistra, de-a lungul timpului, cel puţin tot atâtea avantaje ca şi dezavantaje la apariţia acestor mass-media. McLuhan numea această perspectivă “sindromul oglinzii retrovizoare”:  iniţial, maşina a fost numită de pildă “trăsura fără cal”.

 

Care este pericolul pe care îl pun internetul şi calculatorul în calea dezvoltării ştiinţelor umaniste? Într-o primă etapă, constatăm o popularitate crescândă a ştiinţelor exacte. În al doilea rand, ştiinţele umaniste au înflorit în două locuri principale în cel puţin ultima sută de ani: în universităţi cu programe prestigioase umaniste şi în oraş: teatrul, cinematograful, poezia cu cenaclele ei, etc. Internetul implodează un pic aceste spaţii mutându-ne pe toţi în sfera online-ului. Dar trebuie menţionat marele avantaj al accesului la nenumaratele texte umaniste prin câteva baze de date care nu pot fi decât lăudate: Proiectul Gutenberg de pildă (rămâne problema spinoasă a bazelor de date cu preţuri prohibitive, dar aceasta este altă discuţie). Ce e cert e că s-a produs o democratizare a informaţiei fără precedent în ultimii două mii de ani din istoria umanităţii. Şi atunci rămâne (doar) problema eficientizării ştiinţelor umaniste. Se consideră că ele nu aduc suficient capital comparativ cu cele exacte. Dar treaba ştiinţelor umaniste nu a fost niciodată să aducă capital altul decât cel cultural, care are însă o valoare inestimabilă.

 

Prin tradiţie, ştiinţele umaniste (şi umanismul propriu-zis) au stat la bazele formării unei culturi care la rândul ei a dus la formarea statelor şi a naţiilor. Nu e lucru puţin, zic. Dacă nu era iluminismul, nu mai exista ideea de stat naţional, independenţă statală sau “neatârnare”. Dacă nu exista principiul uniformităţii învaţării unei limbi, tot aşa nu se mai putea pune problema de limbă comună sau naţiune. Dacă nu exista o conştiinţă izvorâtă din lectura unor texte umaniste, nu mai exista ideea de “unire”, de “un cuget comun”, de dorinţa de a fi părtaş al unei anumite culturi si nu al alteia. Aici mijloacele mass-media (în cazul acesta, tiparniţa) şi ştiinţele umaniste au mers mână-n mână spre democratizarea informaţiei – textul biblic a fost tradus în mai multe limbi naţionale, precum şi numeroase texte literare, istorice sau filosofice care au constituit sursele de îmbogaţire a culturii unui popor.

 

Ceea ce mă aduce la urmatorul “avantaj” al ştiintelor umaniste: ele sunt promotorii unor valori (morale, etice) care sunt absolut fundamentale pentru sănătatea unui popor: libertatea de exprimare, egalitatea în drepturi, toleranţa, respectul statutului social, etc. Toate aceste valori izvorăsc din scrieri ale unor autori proveniţi din ştiinţele umaniste care au realizat importanţa lor pentru binele general. Mi se pare că în momentul de faţă – probabil şi datorită crizei din ştiinţele umaniste – nu se mai pune accentul pe aceste valori, iar generaţiile pe care noi le educăm sunt din ce în ce mai debusolate în ceea ce priveşte lucrurile cu adevărat valoroase. Nu aş merge, evident, pe o discreditare a capitalului financiar dar a face din acest lucru unica valoare a unui popor mi se pare problematic.

 

În afară de aceste probleme de ordin mai mult teoretic, ne confruntăm cu o criză concretă în sistemul nostru de învăţământ a câtorva discipline considerate până nu demult esenţiale. Se vorbeşte cu lejeritate de scăderea numărului de ore sau chiar dispariţia totală a unor discipline precum istoria, limba franceză sau filosofia. Exact acele discipline care sunt temeiul înfiinţării de state şi naţiuni. Exact acele discipline care promovează valorile mai sus menţionate. Suntem încă o ţară francofonă şi totuşi ne pregătim să trecem, cu arme şi bagaje, la limba germană. De ce? Pentru că germana este la modă şi pentru că în Germania se fac bani. Dar aceste două lucruri nu sunt suficiente să creeze o cultură europeană sau globală. Germana nu va fi niciodată lingua franca, fie doar şi din cauza dificultăţii sale. Nici cultură globală nu va deveni prea curând din simplul motiv că în prezent, Germania nu are o cultură suficient de solidă să susţină o astfel de dezvoltare. Şi bineînteles din motivul că limba engleză nu va dispărea imediat ca limbă globală, fiind susţinută masiv de îngemănarea (din nou) între disciplinele umaniste şi mass-media: cinematografia hollywoodiană dar şi de artă, muzica preponderant în limba engleză, internetul a cărui “limbă maternă” este engleza.

 

În contextul acesta, a spune că disciplinele umaniste nu sunt eficiente este ca şi cum ai spune că zona creierului însărcinată cu învăţarea nu este necesară. Şi totuşi se procedează – cumva anacronic şi neinspirat – la desfiinţarea lor: când am terminat doctoratul la Universitatea din Toronto, începuse marea “consolidare”: departamente întregi din zona umanioarelor erau integrate într-un singur mega-department după modelul eficientizării capitaliste. Se încalcă astfel principiul (tot umanist) al diversităţii pe care Michel Serres îl considera fundamental pentru dezvoltarea umană şi culturală.

 

Epoca contemporană a produs un divorţ în Europa între ştiinţele exacte şi cele umane care nu a existat întotdeauna şi care în America şi Canada este mult diminuat prin posibilitatea ca studenţii să aleagă o dublă specializare în orice domeniu doresc: de pildă este perfect posibil să fii înscris la Calculatoare şi la Psihologie în acelaşi timp. Există această posibilitate în România? Îndrăznesc să sper că da, dar numai după ce umaniştii vor fi fost reabilitaţi ca importanţă, impact şi necesitate în plan social, educaţional, economic şi cultural.

Stiri
S.I.I.M.A.D.C.
Am uitat parola
Acest site foloseste "cookies" pentru a usura navigarea in site si numararea vizitatorilor intr-o perioada de timp. Prin continuarea utilizarii acestui site va dati acordul folosiri acestora. Multumim pentru intelegere. Apasati aici pentru mai multe informatii.