Româna         English         Français        

Universitatea din Pitesti

Epidemia de la Atena  (430-427 a. Chr.) - una dintre primele epidemii descrisă cu precizie în izvoarele scrise

Florian Matei-Popescu, conf. univ. dr. și c.p. I Institutul Național de Arheologie Vasile Pârvan – Academia Română

Specializarea Istorie, Universitatea din Pitești,

Departamentul limbă, literatură, istorie și arte

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

8 mai 2020

(timp de lectură: 3 - 4 min)

 

 

Nici nu se sfârșise primul an al războiului peloponesiac, când după invadarea Aticii de către regele spartan Archidamos (începutul așa numitului război archidamic), o molimă a cuprins Atena și împrejurimile. Este una dintre primele epidemii din istorie care a fost descrisă cu precizie de cel mai mare istoric al antichității, Tucidide (Istoria războiului peloponesiac II, 47-55). Din păcate, relatarea istoricului atenian, pe cât este de detaliată, pe atât este de imprecisă în ceea ce privește natura acestei epidemii. Termenii folosiți sunt generali: nosos (molimă, boală) și loimos (lat. pestilentia). Interesul istoricului a fost atras atât de violența și de mortalitatea ridicată (se estimează că ar fi pierit aproximativ o treime din populația Aticii), dar și de faptul că el însuși a fost bolnav și a văzut și pe alții care au fost bolnavi (II, 48, 3), fiind astfel și victimă și martor ocular.

 

Epidemia ar fi izbucnit în Aethiopia, atingînd (coborând de-a lungul Nilului) apoi Egiptul și Nordul Africii (regiune cunoscută de către greci cu numele generic de Libia), precum și părțile occidentale ale Imperiului Persan. Dacă trupele spartane au adus boala din Pelopones, nu se precizează, dar este foarte probabil, având în vedere legăturile dintre sudul Greciei și Egipt, deși Tucidide menționează expres că epidemia nu a atins Peloponesul (II, 54, 5). In Atica, epidemia a apărut inițial în portul Atenei, la Pireu (II, 48, 2), ceea ce sugerează că a fost adusă din alte părți ale Mării Mediterane, cel mai probabil din Asia Mică sau Orientul Apropiat de către marinarii atenieni. De la Pireu, s-a răspândit în Atica și de acolo, în condițiile refugierii unei mari părți a populației din calea armatelor lui Archidamos, la Atena.

 

Debutul bolii era brusc, fără niciun fel de presimptom, fiind marcat de febră mare a capului și de înroșirea ochilor, precum și de inflamarea gurii și gâtului și colorarea lor în roșu, urmat apoi de tuse, strănut și răgușeală, înainte ca boala să se localizeze în piept (la plămâni, cel mai probabil). Întregul corp apoi căpăta o culoare roșie și se umplea de ulcerații, pentru ca în ultima fază provoca ulcer al colonului, afectând și extremitățile, inclusiv organele genitale (II, 49). 

 

Natura epidemiei nu a fost nici până azi stabilită (necunoscută a fost și atunci, Tucidide insistând asupra cauzelor necunoscute ale bolii, II, 47, 4), simptomele descrise, neputând fi asociate nici cu variola, nici cu ciuma bubonică, provocată de bacilui Yersinia pestis (simptome descrise cu precizie de Procopius, Războiul cu perșii II, 22, în legătură cu ciuma de la Constantinopol din anul 540 p. Chr.), cu atât mai puțin cu ciuma pneumonică, scarlatină sau pojar. Ar fi însă posibil ca epidemia descrisă de Tucidide să nu fi fost niciuna dintre bolile cunoscute în perioada medievală târzie și modernă, din simplul motiv că a fost eradicată prin imunizare colectivă. Tucidide insistă asupra acestui aspect, el însuși fiind un supraviețuitor imunizat. De asemenea, ar fi posibil ca manifestările clinice ale bolii să se fi schimbat între antichitate și modernitate, astfel încât molima ateniană să nu mai poată fi asociată clinic cu una dintre bolile contagioase cunoscute în epoca modernă.

 

Interesant este însă de subliniat modul în care Tucidide a înțeles că boala este contagiosă și că se creează apoi imunitate în mod natural (II, 51, 4-6). Cei mai puțin familiarizați cu istoria medicinei, nu își pot probabil închipui cât de „moderne” sunt aceste abordări ale istoricului atenian, întrucât, până în plin secol XIX, ideea de contagiune nu a fost de la sine înțeleasă și acceptată (de exemplu, chiar în corpusul hipocratic, ideea de contagiune nu exista!). Tucidide a observat încă de la izbucnirea epidemiei, că cei care îi îngrijeau pe bolnavi se îmbolnăveau la rândul lor (II, 47, 4), iar apoi că cei care avuseseră boala și se vindecaseră nu se mai îmbolnăveau (II, 51, 6). Într-un mod cu totul surprinzător, având în vedere influența istoricului atenian, tocmai în acest punct nu a fost urmat, ideile de infectare și contagiune nedevenind locuri comune ale antichității, cauzele altor epidemii fiind în general atribuite climei și miasmelor.

 

Consecințele politice ale epidemiei, precum și ale prezenței trupelor spartane în Atica, au fost la fel de distrugătoare, Pericles este nevoit să se retragă după 15 ani din funcția de strateg, fiind, de asemenea, acuzat de fraude cu fondurile publice.

 

 

Bibliografie

 

Thucydides, History of the Peloponnesian War, Books I-II, translated by Ch. Forster Smith, Cambridge MA, Harvard, 1956 (The Loeb Classical Library).

Thucydides, Războiul peloponesiac, trad. N. I. Barbu, București, 1966.

H. Bengtson, Griechische Geschichte. Von den Anfänge bis in die römischen Kaiserzeit, München, 1965 (6. Auflage, 1982).

A. J. Holladay, J. C. F. Poole, Thucydides and the Plague of Athens, Classical Quarterly 29, 1979, 2, p. 282-300.  

S. Hornblower, A Commentary on Thucydides, vol. I, Books I-III, Oxford, 1991.

Stiri
S.I.I.M.A.D.C.
Am uitat parola
Acest site foloseste "cookies" pentru a usura navigarea in site si numararea vizitatorilor intr-o perioada de timp. Prin continuarea utilizarii acestui site va dati acordul folosiri acestora. Multumim pentru intelegere. Apasati aici pentru mai multe informatii.