Universitatea Națională
de Știință și Tehnologie
POLITEHNICA București

Universitatea Națională
de Știință și Tehnologie
POLITEHNICA București

Logo incredere
Instituție de învățământ superior cu grad de încredere ridicat Logo ARACIS
Româna English Français

Efectele sociale ale ciumei din vremea lui Caragea Vodă (1812-1814)

Andreea DIACONU, absolvent

Specializarea Istorie,

Departamentul limbă, literatură, istorie și arte

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

14 mai 2020

(timp de lectură: 4 - 5 min)

 

În anul 1812, ciuma (Yersinia pestis1) făcea ravagii la Constantinopol, de unde călătorii și negustorii au adus-o în Țara Românească începând cu 26 octombrie 1812, atunci când a fost semnalată printre însoțitorii noului principe al Țării Românești, Ioan Gheorge Caragea2. Drept urmare, în luna decembrie 1812, la 24 de ore de la înscăunarea domnului, a izbucnit ciuma: „molima se întinde cu repeziciune, casă după casă este prinsă, Bucureștiul este pustiit, iar fugarii cari aveau ciuma intrată în hainele lor, duc năprăznicia și țăranilor de la țară”3. Această epidemie de ciumă bubonică, cunoscută în epocă drept Ciuma lui Caragea a făcut nu mai puțin de 30.000 de victime la o populație de 80.000 de locuitori4: „cându cu ciuma lui Caragea se respândia orășianii prin sate, și sătenii prin pustii, căci întindea mânia lui Dumnezeu pentru pecatele omeniloru”5.

 

Fuga a reprezentat primul mijloc de prevenție folosit, cu dublu caracter: cel de rărire a populației din zonele aglomerate și doi, de izolare6. Conform cronicarului Ioan Dobrescu, de frica ciumei, Bucureștiul se golise, populația fugind din el de teama unei morți iminente: „să sparse orașul și să duseră care încotro le-au văzut ochii. Și rămase târgul pustiu. Încotro ascultai, aceasta să auzia: Păziți, la o parte, că vin cioclii cu morții, câte opt, câte zece, unul peste altul morți și cei zmreduiți după cară, la ordine (lazaret) cu copilașii plângând. Şi-i căra de prin toate mahalalele până când n-avea ce le mai face și sta pre ulițe morți. Unde intra molima, din zece scăpa unul sau doi, la alte locuri, nici unul”7. Deși Caragea a implementat un set de măsuri de combatere a ciumei, datele statistice ale situației din București nu erau clare deoarece cei delegați cu tabelele nu consemnau decât o mică parte din numărul de morți de ciumă, pentru a nu alarma populația. Astfel, din 300 de cazuri mortale zilnice, se consemnau doar 508.

 

De frica cioclilor deprinși cu furtul, familiile negustorilor îmbolnăviți de ciumă îi ascundeau sau mituiau agenții sanitari să tacă, iar în situația în care bolnavii mureau, erau îngropați în pivnițe. În cazul în care se afla însă că exista un bolnav de ciumă printre cei ai casei, erau ridicați toți, duși în lazarete și toată averea lor era împărțită între cioclii ce îi ridicaseră9: „cioclii, când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipsiau de a arunca zdrențe rupte de la ciumați, ca să răspândească contagiunea. Ei nu se temeau de molipsirea bolei, căci mai toți erau dintre acei cari zăcuseră de două trei ori de acea grozavă epidemie”.10 

 

După ce Caragea a aflat de abuzurile ciocliilor, a implementat imediat un fel de serviciu de sănătate, care a primit numele de Comisia Sanitară. Membrii comisiei raportau lui Caragea în fiecare seară rapoartele de peste zi, dintre care unul a rămas clasic: „am ridicat azi de pe la casele lor 23 de morți, din cari am îngropat 22, iar al 23-lea s-a sculat, a sărit din car și a luat-o la fugă pe câmpie”.11

 

În toamna anului 1813, epidemia de ciumă s-a intensificat, astfel că de frica ei, nu numai populația fugea din oraș, dar și doctorii responsabili de tratarea celor bolnavi. Drept rezultat, Caragea a dat un pitac în data de 24 septembrie prin care ordona oprirea lefilor doftorilor fugiți12.

 

Epidemia de ciumă a luat sfârșit odată cu primăvara anului 1814, cronicarul Dionisie Eclesiarhul făcând referire la acest moment în Cronograful Ţerei Rumaneşti: „la leatul 1814, în zilele acestui domn (Ioan Gheorghe Caragea), s’a întâmplat boala ciumii, şi în earnă au început a muri oamenii aici în Craiova, însă nu prea mulţi, dar de frica morţii au fugit toţi în toate părţile şi s’a spart oraşul, rămânând casele pustii, numai cioclii şi craii podurilor le cerceta, mai vârtos pimniţile cu buțile le lua seama, iar în Bucureşti a murit mulţame de norod, acolo era bucuria cea mai mare a cioclilor şi a crailor după uliţe. Şi preste Dunăre nenumărat norod de oameni au murit, de au rămas oraşe şi sate de tot pustii, şi până în primăvară pela Aprilie s’a milostivit cel ce pururea este milostiv, Dumnezeu, de a poruncit boalei năprasnice de a încetat a nu mai muri”13.

 

Note de subsol:

 

1 Începând cu anul 1894, bacteria care provoacă ciuma a fost numită Yersinia pestis în onoarea lui Yersin, care a reușit să izoleze cauza ciumei în laborator, după o examinare atentă a probelor de țesut ale unor șobolani infectați. Mary J. Dobson, Disease: The Extraordinary Stories behind History's Deadliest Killers, London, Great Britain, 2007, p. 819.

 

2 I. Felix, Ciuma și prevențiunea ei, în „Analele Academiei Române, seria II - Partea administrativă și dezbaterile”, tom XIX (1896-1897), p. 363; „Cu toate măsurile de precauție, epidemia se lățise și în Muntenia. Primul caz fusese constatat în localitatea Bragadiru din Teleorman, unde microbii ciumei fuseseră aduși din Raiaua Turnului, care comunica fără carantină cu Nicopole de pe malul opus al Dunărei. Între timp sosi și principele Caragea la Plătărești, unde făcu câteva zile de carantină, dar oamenii săi de serviciu și anume cămărașul Scanavi, al cărui fiu murise de ciumă, intrase în București, împreună cu cârcibașul sau blănarul principelui, aducând cu sine blănăria domnescă, fără să o fi desinfectat mai întâi prin fumigație cu clor. Incondițiunile acestea, răspândirea epidemiei în capitală fusese foarte mult înlesnită”; Ibidem.

 

3 I. Weinberg, Bucureștii și vremurile de odinioară, 1947, p. 40; „La malul Dâmboviței, o femeie înnebunită fuge ținând strâns în brațe singurul copil ce i-a mai rămas, o fetiță de 2 anișori. Bărbatul, părinții, ceilalți copii muriseră cu o zi înainte. Femeia fuge, fuge dealungul apei, dar deodată poticnește și cade la pământ, copilul îi scapă din brațe; boala o cuprinsese și pe dânsa, uimele apăreau la subțiori. Nefericita se târăște până la marginea apei și scuturată de febră, bea apa murdară și moare. Copilașul plânge singur pe mal, dar deodată un vultur mare pleșuv, al doilea soi de cioclu în acele cumplite vremuri, coboară din înălțimi și-și înfige ghiarele în trupul fraged al copilei, apoi se pierde în norul galben-acru care învăluia orașul”; Ibidem.

 

4 Victor Babes, Șeapte conferinte publice, Tipografia Gazetei Săteanului, București, 1900, p. 64.

 

5 Barbu Ștefănescu, Carte de lectură pentru classea III primaria cuprindând fabule cu morale lor, istoriore morali și naționali, ygiena, poesii, ediția 11, Imprimeria Statului, București, 1870, p. 60.

 

6 George Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 308; „Din cauza epidemiei de ciumă din București, familia negustorului și zarafului Hanului Zlătari, Andrei Papazoglu, a fost nevoită să părăsească orașul și să se refugieze de frica ei la Ploiești și la Câmpina“; Ibidem.

 

7 Cronica meşteşugarului Ioan Dobrescu (1802-1830), publicată de Ilie Corfus, în „Studii şi articole de istorie”, 1966, p. 121.

 

8 Ion. I. Nistor, Ravagiile epidemiilor de ciumă și holeră și instituirea cordonului carantinal la Dunăre, în „Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii istorice”, seria III, tom XXVII (1944-1945), Imprimeria Națională, București, 1946, p. 370.

 

9 Ibidem.

 

10 I. Felix, op. cit., p. 553; a se vedea și C. M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupescilor și Grozăveștilor, Doctoria Sufletului, 1902, p. 436; Universul literar, 27, nr. 34, 1910, p. 2.

 

11 Ion Ghica, Opere, I, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și comentarii, glosar, bibliografie de Ion Roman, Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 142.

 

12 Ion. I. Nistor, op. cit., p. 552.

 

13 Dionisie Eclesiarhul, Cronograful Ţerei Rumaneşti, Tipografia „Episcopul Vartolomeiu”, Râmnicul-Vâlcea, 1934, pp. 210-211.

Stiri
S.I.I.M.A.D.C.
Am uitat parola
Acest site foloseste "cookies" pentru a usura navigarea in site si numararea vizitatorilor intr-o perioada de timp. Prin continuarea utilizarii acestui site va dati acordul folosiri acestora. Multumim pentru intelegere. Apasati aici pentru mai multe informatii.