Româna         English         Français        

Universitatea din Pitesti

DESPRE UN TEATRU AL IZOLĂRII

Bogdan Cioabă

Departamentul Limbă, Literatură, Istorie și Arte

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

15 aprilie 2020

Teatrul este astăzi o formă de manifestare artistică a cărei valență socială a fost esențială încă de la primele manifestări teatrale “instituționalizate”, adică în vechea Attica. Reprezentațiile teatrale erau atunci și continuă să fie, în lumea contemporană, parte a vieții politice – și folosim aici termenul politic în sensul etimologic al acestuia, care ne trimite la polis, cetate, comunitate. Încă din Grecia antică, teatrul s-a impus ca un loc în care oamenii, actori și spectatori deopotrivă, se reunesc pentru a pune în scenă și pentru a reflecta asupra aspectelor esențiale ale vieții lor : relația cu divinitatea, relațiile interumane, justiția, viața cetății, în general. Desigur, cu timpul, și mai ales după ce teatrul devine și o formă a literaturii (text a cărui vocație este aceea de a fi pus în scenă), interesul pentru componenta estetică a acestuia devine pregnant, iar teatrul este mai puțin resimțit ca o manifestare socială și mai mult ca o manifestare artistică.

 

Teatrul funcționează odată cu viața cetății, rezonează cu preocupările acesteia, iar spectatorul de teatru, indiferent de epoca istorică, caută în experiența teatrală acel catharsis pe care îl trăiau vechii greci atât la spectacolele de tragedie, cât și la cele de comedie. Când viața cetății se schimbă sau își modifică regulile, teatrul este nevoit să se adapteze, să reinterpreteze mai ales noțiunea de spațiu al reprezentării, astfel încât să păstreze vocația pe care a avut-o încă din Antichitate: aceea de comuniune între artiști și spectatori.

 

În această perioadă, sălile de spectacole sunt goale, iar unele spectacole sunt transmise online. Astfel, accesul liber oferit de diferite instituții de teatru ar trebui să-i (re)apropie pe oamenii aflați în izolare de experiența reprezentației scenice. Aceasta ar putea fi latura pozitivă a deschiderii teatrale în mediul virtual. Însă, depărtarea spectatorului de spațiul convențional al reprezentării scenice ar putea, pe de altă parte, să desacralizeze cumva actul artistic. Spuneam deja că experiența teatrală înseamnă comuniune între actori și spectatori, și tocmai această comuniune riscă să se piardă prin distanțarea fizică.

 

Spectacolul de teatru este o convenție, un joc al amăgirii (cum își intitula Corneille una dintre piesele cele mai cunoscute astăzi), care presupune că spectatorul nu doar că se transpune în povestea reprezentată pe scenă – și astfel se naște catharsisul – ci observă, este martor la transformările reale ale corpului actorului de pe scenă. Timpul în care povestea este reprezentată, timpul în care actorul se transformă, împrumutându-și corpul pentru a deveni personaj, încetează să mai fie un timp convențional (așa cum este, de exemplu, atunci când un text dramatic este doar citit) și devine chiar timpul în care trăiește și spectatorul. Spectatorul vede și simte cum actorul își transformă ființa într-un microcosmos și cum, procedând la o incursiune către sine, eliberează drumul către sacrul uman.    

 

Să asiști la o piesă de teatru dintr-un spațiu altul decât cel fizic al reprezentării poate transforma spectacolul într-un simplu mod de petrecere a unui timp mort, cu atât mai mult cu cât omul încearcă, în mod natural, o ieșire din teribilul știrilor care i se livrează neîncetat. Ruperea convenției pe care o impune partajarea spațiului fizic duce la desacralizarea actului artistic: actorul nu mai este acel corp care se transformă întrupând un personaj, este o imagine rece pe un ecran, timpul nu mai este cel al poveștii ce se construiește sub ochii spectatorului, ci se transformă în două dimensiuni paralele: timpul actorului și timpul spectatorului. Unde este catharsisul?

 

În teatru se folosesc uneori măști. În teatrul vechilor greci, unde un singur actor aducea pe scenă mai multe personaje, masca, nu corpul, servea drept semn, arătând spectatorilor cine este personajul care spunea replicile. Mai târziu, în commedia dell’arte, masca, alături de costum, dar și de corpul în mișcare al actorului, definea un tip de personaj. Întotdeauna însă, în teatru, masca ascunde chipul actorului, pentru că iluzia comică trebuie păstrată. În viață, un virus ne face pe noi toți să purtăm măști, doar că noi nu întruchipăm pe nimeni, sau poate doar ne arătăm astfel chipul speriat. Din păcate, nu e o iluzie, nu e o convenție, e chiar viața noastră.

 

Teatrul ne-o făcea mai frumoasă și cu siguranță o va face din nou, mai ales când actorii și spectatorii se vor regăsi în același spațiu. Atunci, doar actorii vor purta măști, ca să creeze jocul amăgirii, iar spectatorul va retrăi catharsisul. Astfel, viața cetății se va întoarce la normal.

 

P.S. https://www.facebook.com/watch/?v=1521024134727224

INTERIOR este parte a proiectului ACTonline - Laborator de actorie, desfășurat de Secția de Teatru a Universității din Pitești în colaborare cu Centrul de Cercetare a Imaginarului „Imagines”.
INTERIOR reprezint
ă munca online a clasei de anul I secția actorie, coordonați de către Andrei Vizitiu și Bogdan Cioabă.
Studen
ți: Alexandra Bulucea, Alina Georgia, Gabriela Rosu, Dabu Andreea, Hatice Lidia, Rafaela Preda, Nicusor Ungureanu, Liliana Roncescu

Stiri
S.I.I.M.A.D.C.
Am uitat parola
Acest site foloseste "cookies" pentru a usura navigarea in site si numararea vizitatorilor intr-o perioada de timp. Prin continuarea utilizarii acestui site va dati acordul folosiri acestora. Multumim pentru intelegere. Apasati aici pentru mai multe informatii.