Româna         English         Français        

Universitatea din Pitesti

Mircea ce Bâtrân şi atestarea documentară a Piteştiului (20 mai 1388)

Cornel POPESCU, lector. univ. dr.

Departamentul limbă, literatură, istorie și arte

Specializarea Istorie

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

20 mai 2020

(timp de lectură: 4 - 5 min)

Domn al Țării Românești (23 sept. 1386 – 31 ian. 1418), fiu al lui Radu I și frate cu Dan I, alături de care este asociat la domnie până la uciderea acestuia într-o luptă cu țarul bulgar Ivan Șișman de la Târnovo, Mircea cel Bătrân sau „cel Marea avut cea mai glorioasă domnie din istoria Țării Românești.

 

Sub sceptrul său, statul muntean a cunoscut cea mai mare afirmare internațională și maxima întindere teritorială. Titlul domnesc din anul 1406 reflectă întru totul aceste realități: ,,Eu, Io Mircea mare voevod și domn, singur stăpânitor a toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și herțeg al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea mare și singur stăpânitor al Cetății Dârstor”.

 

Capitala întinsului său stat se afla la Curtea de Argeș, de unde Mircea a condus cu înțelepciune propășirea țării, aici bătând monedă proprie, în sprijinul comerțului intern și extern, ctitorind, tot pe plaiurile argeșene (pe lângă biserica sa de căpetenie, cea de la Cozia) schitul Brădet, reclădind biserica mănăstirii de la Cotmeana (1388-1389). De asemenea, tot lui i se atribuie și zidirea mănăstirii vlășcene de la Glavacioc (astăzi în comuna Ștefan cel Mare, jud. Argeș). În hrisovul prin care voievodul Mircea cel Bătrân face danii către mănăstirea Cozia, ctitoria sa, la 20 mai 1388, apare și ,,o moară în hotarul Piteștilor”, prima mențiune și atestare documentară a viitorului oraș.

 

Tot în acest areal, pe râul Argeș, în 10 octombrie 1394, la Rovine, pune stavilă expansiunii turcilor otomani conduși de sultanul Baiazid I (1389-1402) către inima Europei, silindu-i să se retragă înfrânți, războiul fiind ,,mare, câtu se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulțimea săgeților, și mai pierdu Baiazid oastea lui cu totul, iar pașii și voievozii pieriră toți”.

 

Deși participă la nefericitul episod al înfrângerii armatelor cruciadei creștine de către trupele otomane conduse de Baiazid la Nicopole (25 septembrie 1396), Mircea își consolidează poziția internă prin eliminarea pretendentului Vlad I (1397) și externă prin respingerea și anihilarea unor atacuri otomane asupra țării (1397 și 1401).

 

Deceniul 1403-1413 este cel mai fructuos din punct de vedere al realizărilor externe, Țara Românească, sub conducerea sa, jucând un rol de anvergură pe scena politică a sud-estului european. În anul 1403 reînnoiește alianța cu Polonia, iar la sfârșitul anului 1406, pe cea antiotomană cu Sigismund de Luxemburg. În 1411, cu sprijinul său, Musa, unul din fii lui Baiazid I, ocupă tronul Imperiului Otoman. Acesta îi cedează lui Mircea – așa cum reiese dintr-o scrisoare de la 10 august 1415 a sultanului către regele polon Wadislaw II Jagiello – teritorii în zona sudică a Dobrogei și de pe litoralul Mării Negre, apărând în titulatura domnească formula ,,domn al mai multor cetăți turcești”, Țara Românească înregistrând astfel întinderea sa teritorială maximă.

 

Mircea cel Bătrân, „bărbatul cel mai puternic și mai viteaz dintre creștini”, după cum l-a numit cronicarul german Leunclavius, a încetat din viață la 31 ianuarie 1418 la Curtea de la Argeș, și a fost înmormântat la ctitoria sa de la Cozia.

 

Ilustrul istoric P. P. Panaitescu, cel care i-a dedicat magnificului domn o temeinică monografie, a sintetizat principalele calități ale acestui brav Basarab pe trei paliere:

  • „luptător pentru creștinătate”,
  • „adunător de pământ românesc”,
  • „diplomat”.